Dupa ce ne-a terorizat cu o reptila mai mare decat Empire State Building , i-a invadat pe americani chiar de Ziua Independentei cu nave extraterestre si a trecut Pamantul printr-o era glaciara instanta, Roland Emmerich revine si loveste in box-office cu apocalipticul 2012.

Fan inrait al cataclismelor de orice fel si mare "admirator" al detaliilor istorice (poate va aduceti aminte cum explica Emmerich in 10.000 B.C. disparitia mamutilor: faraonii egipteni erau albi si rai si inaltau piramidele cu mamuti inhamati sa traga megabolovani), cineastul inventeaza la fiecare 2-3 ani un mod ingenios, chiar daca total cretin, de a distruge ceva pe planeta. Si cum ne-a trecut deja prin mai multe catastrofe pana acum, s-a gandit ce ar fi sa le stranga pe toate intr-un mare film si sa ne arunce pe toti, fara discriminare, in aer?

Premisa demna de filmele cu prosti

Plecand urechea la povestea calendarului mayas care s-ar termina fix pe 21.12.2012, ca atunci cica ar lovi apocalipsa (ultima oara ar fi trebuit sa vina in 2000, dar nu am vazut-o), regizorul provoaca o implozie a pamantului, declansata de destabilizarea crustei din cauza unor radiatii solare care au supraincalzit nucleul Terrei. Cum naiba or fi trecut radiatiile solare fara sa prajeasca suprafata mai intai ramane un mister.

Ca in toate filmele despre dezastre avem aceeasi premisa tembela care starneste un lant de evenimente ce nu poate fi oprit. In 2009,  Adrian Helmsley (Chiwetel Ejiofor) – geolog american, calatoreste in India pentru a se intalni cu un prieten care descopera teoria de mai sus cu radiatiile, scoarta si nucleul. Adrian se intoarce repede repede la Casa Alba si pune lumea pe jar, caci sfarsitul e aproape si ar trebui s-o stim. Cu ocazia unui summit din 2010, alti sefi de state sunt informati de marea descoperire si rugati sa-si treaca in agenda prezenta la apocalipsa.

Mai marii planetei sorteaza pe criterii cu totul si cu totul speciale (adica, pe baza de cat mai multi bani) 400.000 de pamanteni care sa fie imbarcati la bordul unor arce sofisticate pentru a supravietui sfarsitului si a repopula planeta.

Trei ore de stereotipuri si clisee

Cu mult inainte sa apara 2012 la cinema, urmaream trailerul filmului cand aveam chef sa rad nitel si ma distram incercand sa-mi aduc aminte cat mai multe productii in care am vazut scena cutare. Cand vizionati filmul, distractia capata si ea proportii epice. De cate ori l-am vazut pe John Cusack salvand lumea? Asta nu e oare in fisa de taskuri a lui Bruce Willis? Sau poate se mai satura si omul de armageddoane?

Asadar, John Cusack (Jackson Curtis in film) joaca rolul unui scriitor fara succes (a publicat o carte in cateva sute de exemplare chiar despre sfarsitul Atlantidei) care lucreaza ca sofer de limuzina pentru un magnat rus si incearca sa nu-si dezamageasca si mai mult cei doi copii care-l urasc deja pentru ca parintii sunt despartiti.

Amusinand apocalipsa dupa ce vede niste crapaturi in asfalt si asculta teoriile conspirationiste ale unui prezentator de radio cam lunatic, Jackson inchiriaza un avion de agrement ca sa-si salveze familia de la inevitabilul sfarsit care nu se lasa prea mult asteptat. Brusc intreaga lumea e zguduita de cutremure, eruptii vulcanice, tsunami-uri cat muntii, iar Pamantul implodeaza, scufundand mare parte din suprafata uscata si ucigand, evident, miliarde de oameni. Yellowstone-ul erupe, California o ia la vale, domul bazilicii San Pietro se rostogoleste peste multimea venita sa se roage si multe alte obiective turistice sunt distruse nemilos ca sa ne dam seama ca “this thing is global”.

Timp de aproape trei ore Jackson face imposibilul, sfideaza fizica, gravitatia, timpul, spatiul si orice logica (a lui, a regizorului si a spectatorilor) pentru a-si salva familia (copii, fosta nevasta si noul iubit al acesteia – dupa modelul Bruce Willis, cum ziceam) si a o urca intr-una din arcele “made in China” ascunse in Himalaya. In cele din urma schema ii iese (de parca nu ne asteptam la asta) si reuseste sa salveze si lumea de pe arca la bordul careia s-a imbarcat fraudulos si pe care o inunda partial, dintr-o eroare umana (un anumit loser blocheaza inchiderea portilor si arca devine un fel de Titanic).

2012 este un montaj spectaculos de clisee si personaje stereotipe: eroul salvator cu viata de cacao care scapa in ultimele secunde din orice dezastru, profetul lunatic care blogareste apocalipsa live&wireless din mijlocul salbaticiei (Woody Harrelson este chiar amuzant), presedintele american de culoare (nici la asta nu ne asteptam, ca doar am intalnit personajul in cel putin cateva trilioane de filme cu cataclisme) care se sacrifica alaturi de popor in loc sa urce pe arca, omul zilei in persoana geologului care convinge lacrimogen sefii de stat sa permita accesul pe arce mai multor oameni in numele umanitatii, sotia care se reindragosteste de fostul sot dupa ce fraierul ii dovedeste ca nu e chiar ratat si as putea sa mai enumar alte zeci de scene sforaitoare care iti testeaza rabdarea si jignesc bunul simt.

Roland Emmerich nu le are cu fizica, matematica, geografia, istoria sau orice alta stiinta exacta. Nu le are nici macar cu scenaristica , pentru ca altfel sunt sigura ca ar fi putut sa ne explice cum de personajele imbracate de vara pot supravietui pe un ghetar himalayan la temperaturi cu mult sub zero grade si cum sunt capabile sa nu se rataceasca in munti fara harta, fara GPS si fara lanterna pe timp de noapte, ba chiar gasesc un drum si o masina; sau cum ajunge un tsunami de doar 1500 de metri sa treaca peste muntii a caror inaltime, toata lumea stie, este de peste 6000 de metri (majoritatea muntilor din lantul himalayan). Iar intrebari de genul acesta se tot acumuleaza in mintea spectatorului pe masura ce ineptiile se ingramadesc cu nesimtire pe ecran.