Am un defect. Am mai multe, de fapt. Dar vreau sa va dezvalui numai unul. Daca incep o carte, oricit de proasta ar fi, o duc pina la capat. La fel si cu mincarea, cu relatiile sentimentale si cu filmele. Nu stiu sa ma opresc. In ultima vreme am inceput sa lupt impotriva acestui handicap. Cel putin in privinta filmelor. Am iesit din sala la San Antonio dupa jumatate de ora. Un film mai prost ca multe filme autohtone. Cind am citit ca un individ pe nume Laurent Touil –Tartour, a lucrat doi ani si jumatate la scenariu, mi-am pus miinile in cap. Daca unele replici sint relativ amuzante, situatiile sint penibil de neverosimile. Pina si o banda desenata este mai credibila. Pacat de actori ca Gerard Depardieu , Gerard Lanvin sau Michel Galabru care sint pusi sa se infoaie in niste roluri sub masura talentului lor. Atmosfera, voit anii ’70, este de-a dreptul desueta. Pe scurt, ca sa stiti ce evitati, Presedintele Frantei e rapit din grupul sau sanitar, in timp ce teroristii ii ameninta pe toti maimarii lumii. Doua anchete, conduse de comisarul San Antonio si fostul sau subaltern , Berurier, sint pornite in acelasi timp. Banci corupte, traficanti internationali, personaje politice cu un trecut dubios, femei fatale. Suna bine, dar arata prost.