Titlul nu este al meu. L-am imprumutat din cronica „Ciao Ceaucescu”, aparuta in Le Film Français, a doua zi dupa proiectia pentru presa a debutului in lungmetraj.

Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii: „Lectura genericului acestui prim film al regizorului Catalin Mitulescu are de ce sa starneasca invidii – se spune inca din cea dintai fraza. Acest tanar cineast roman suprainzestrat („surdoné”, in original) beneficiaza nici mai mult nici mai putin decat de nasirea conjugata a lui Martin Scorsese si a lui Wim Wenders in calitate de producatori executori. (...) Aceasta opera a unei estetici somptuoase, coprodusa de Strada Films si Les Films Pelléas, isi fixeaza actiunea in 1989, concentrata fiind pe educatia sentimentala a unei adolescente care viseaza sa fuga din tara chiar in momentul in care dictatura lui Ceusescu era in agonie”.

Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii s-ar putea numi, cred, si „Cum da peste noi istoria”, pentru ca asta vedem pe ecran, franturi din viata traita de oamenii dintr-un cartier marginas, in ultimul an al terorii. Istoria se insinueaza in existenta fiecaruia, chiar in jocurile copiilor care resimt raul in felul lor. Daca ei evadeaza in fantezie, adolescentii chiar vor sa plece departe de-a binelea, in timp ce parintii indura, unii inarmati cu modestul curaj de fiecare zi, altii impacati cu propria lor lasitate. Este cu totul inutil sa comparam filmul cu alte succese ale cinematografului nostru din ultima vreme.

Am auzit, printre ai nostri, proclamand: „Nu este Moartea domnului Lazarescu ”. Nu este si nici nu trebuie sa fie. Catalin Mitulescu are un cu totul alt dispozitiv estetic, nu te loveste in moalele capului, ci te invaluie.

Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii este tulburator tocmai prin transparenta unei stari difuze de asteptare a ceva care trebuie sa se intample, pluteste in aer, prin fluiditatea succesiunii imaginilor (operator: Marius Panduru), care aduna toate personajele in aceeasi barca a sperantei ce ne ramane mereu, chiar daca vaporul luminos si straniu din splendidul final al filmului se tot indeparteaza de noi. Am vazut spectatori iesind din sala cu ochii aburiti de emotie, la sfarsitul unei alte proiectii, in care mai patrunde si publicul, nu numai ziaristii care au pierdut spectacolul pentru presa. De altfel, la aceasta intalnire din miezul zilei de ieri, cel care l-a prezentat pe cineastul nostru a tinut sa spuna ca face acest oficiu „nu numai cu mandrie, ci si cu emotie”, pentru ca nu se intampla mereu sa recomanzi un tanar care, dupa o Palme d’ Or pentru scurtmetraj, intra in selectia oficiala cu debutul in fictiunea de lung metraj. Pentru ca a fost imediat acaparat de jurnalisti straini si televiziuni, nu am putut schimba decat cateva cuvinte cu autorul, care a urcat pe scena insotit de coscenarista Andreea Valean, de actritele Dorotheea Petre (descoperita de Ruxandra Zenide in Ryna, produs de acelasi Mitulescu), Carmen Ungureanu (amandoua, in ciuda putinei experiente, detin secretul vibratiei in fata camerei) si de o impresionanta echipa de coproducatori francezi.


De altfel, nu cred ca am mai vazut un generic care sa ne aduca la cunostinta cate forte s-au unit pentru a sustine un film romanesc: Eurimages, Surdances, Canal +, Uni Etoile 3, Cofimage 7, Sofica, Briarclif Film, Acht Frankfurt. Nu sunt sigura ca i-am notat pe toti.