Iertati tonul ludic al titlului, dar e vina filmului Lundi Matin al lui Otar Iosseliani, care te poate vindeca cel putin pe moment de mizantropie, lene de viata, plictiseala si de alti demoni.

E totusi destul de greu de gasit mecanismul prin care o poveste cu cateva puncte slabe, careia ii lipseste o coerenta a planurilor, care lasa situatii in suspensie, reuseste sa te faca sa le treci cu vederea. Filmul realizatorului georgian (nascut in 1934) a fost premiat la Berlin, in 2002, cu Ursul de Argint pentru regie si cu Premiul FIPRESCI, semn ca nici juriul, nici criticii nu i-au putut rezista.

Filmul este o poveste simpla, dar suprarealista despre viata. Un barbat care traieste la tara cu o familie care il cam sictireste si care lucreaza la oras, la uzina, se hotaraste intr-o buna zi ca i s-a acrit de traiul lui si de zilele care se tot repeta si dispare fara urma. Pleaca la Venetia, unde haladuieste fara busola ori ceas, ajunge in desert, cunoaste oameni dintre care cu unii isi descopera afinitati pana la milimetru - unul, de pilda, are si el acasa o viata de familie rutinata si lucreaza la uzina, fumand ca disperatul pana in poarta. Barbatul, normal, se intoarce pana la urma acasa la ai lui, unde absenta nu i-a fost prea simtita, unde fiecare e ca de obicei cu treburile lui. Copiii se pregatesc sa-l picteze pe Sfantul Gheorghe in biserica satului si pana atunci fac poze cu crocodilul viu adus de niste tigani sau fac salturi cu deltaplanul, un slujbas negru a reusit s-o convinga pe iubita lui sa-l ia de barbat si acum fac nunta, functionarul de la posta, care citeste scrisorile si colectioneaza serpi, e fotograful nuntii etc.

Filmul traieste din aceste bucatele de viata, unele de un umor nebun si discret (nu degeaba Iosseliani a fost comparat cu Jacques Tati ), care exploateaza (fara a parea sa-si fi propus, prin inutilitatea lor) un timp subiectiv care e de fapt adevaratul timp al vietii. Iosseliani e ca un coregraf foarte delicat, care intelege baletul vietii si care coordoneaza cu gratie intrarile si iesirile personajelor din cadru. O persoana care parea figurant, stergand un colt al cadrului, devine in alta secventa personaj principal, pentru ca zece minute mai tarziu sa strapunga cadrul fara nici o explicatie ori preaviz. Rafinamentul lui Iosseliani face ca aceste coregrafii sa fie percepute in cheia lor - e vorba de insasi coregrafia vietii care le aranjeaza pe toate dupa niste reguli de intrare in scena foarte neclare, e vorba de frumusetea vietii in mic si in mare, care e asa cum e ea. De altfel, familia eroului nu pare atat de antipatica, iar viata la tara are farmecul ei. Insa, asa cum se stie, trebuie sa te indepartezi ca sa vezi lucrurile mai bine. Filmul lui Otar Iosseliani te umple de o bunadispozitie tihnita si te prelucreaza discret, facandu-te atent la micile lucruri haioase si suprarealiste ale vietii de zi cu zi.