Intre istoria Frantei si cinematograful american este o veche legatura, nu intotdeauna animata de cele mai bune intentii politice, dar asta este o alta poveste. La o socoteala rapida, am putea aminti vreo trei Ioane d'Arc, sa tot fie macar cinci Napoleoni, Afacerea Dreyfus si-a avut partea ei. Nu avea cum sa scape inventarului de personaje Marie Antoinette, convocata pe ecran inca din 1929 (Cagliostro), rechemata dupa aproape un deceniu, in 1938, pentru a avea chipul nederanjant al Normei Shearer. La o distanta de aproape sapte decenii, o tanara cineasta, Sofia Coppola , pare mai bine pregatita sa inteleaga destinul unei regine nefericite, intrata in legenda prin cinicul "Sa manance cozonac, daca nu au paine", pe care documentele nu-l confirma, se pare. Nu am inteles de ce s-au suparat, la Cannes, unii dintre ziaristii aflati in sala premierei de presa, pusi pe fluierat.

Sofia Coppola nu a fost ireverentioasa cu istoria Frantei. Slava domnului, somptuoasa colcaiala de la Versailles a fost mai nemilos vazuta de cineastii nationali. Ce-i drept, in saloanele de pe ecran nu se prea canta gratiosul Rameau, Marie Antoinette se misca pe muzica hit-urilor punk rock (I want Candy, de Bow Wow Wow si altele de acest fel), anacronismul facand casa buna cu aerul de adolescenta rebela, dar si dezorientata al reginei-copila (o placuta surpriza: Kirsten Dunst) pierduta intr-o lume careia i-a fost promisa de la 14 ani, funciarmente ostila. Nu este departe, in mica galerie a personajelor cineastei americane, de eroina din Lost in Translation.

Asemenea ei, arhiducesa se simte straina intr-o lume cu alte coduri decat cele cunoscute pana atunci. Va trece de la adolescenta la tinerete facand slalom printre siluete impaiate. Istoria nu i-a acordat ragazul maturizarii ce se anunta si cel putin o scena merita decupata si pastrata in memorie ca semn al intuitiei cinematografice: cel in care regina, huiduita de masele stranse sub balcon, intinde bratele pe marginea acestuia, anticipand, astfel, esafodul.