La Marche de l’empereur este filmul francez cu cel mai mare succes de casa in Statele Unite, inaintea lui Amelie, dar in urma lui Al cincilea element. Cu vocea din off a lui Morgan Freeman (in locul celei a lui Charles Berling si Romane Bohringer), filmul a capatat poate o nota mai sobra, evitind dialogul dintre eroii-pinguini care-l duceau spre desenele animate.

Filmul, in varianta lui originala, a deschis la Bucuresti Sarbatoarea Filmului Francez si va intra la un moment dat si pe marile ecrane. Dar de unde atita succes? Productia are, pastrind proportiile, ceva din primii pasi ai omului pe luna, pentru ca prezinta pentru prima oara viata pinguinului imperial din Antarctica , intr-o zona care a inceput sa fie studiata stiintific de-abia din 1950 incoace. Este un film extraordinar despre viata, pentru ca pinguinul imperial strabate saptamini intregi spre a depune, la final, un singur ou – care va supravietui sau nu.

Capabil de termoreglare, pinguinul imperial are un ritual special. In fiecare an, pinguinii si pinguinitele merg de le ies ochii (sau aluneca pe burta, ajutindu-se de labe) pentru a ajunge la singurul loc unde se pot imperechea. O colonie unde mii de pinguini isi cauta o pereche cu care nu vor dansa decit o iarna. Anul urmator, perechile se vor schimba, dar pentru un an de zile fidelitatea e lege nescrisa. Aceasta specie de pinguini are si alte reguli, si mai iesite din comun. Dupa ce femela a ouat un singur ou, ea il paseaza masculului pentru a-l cloci. Operatia e foarte delicata, pentru ca frigul e ucigator pentru ou, iar acesta nu trebuie tinut in aer prea mult. Deci femela il paseaza din locul unde il tinea – intre burta si labe, acoperit de burta – sotului. Dupa care femelele o iau inapoi spre ocean, obosite si infometate.

Un mascul posteste 115 zile

Pe masculi ii asteapta ce e mai rau – iarna australa, cu un crivat interminabil. Stau inghesuiti, in cerc, si se misca foarte putin. La un moment dat, puii incep sa iasa, dar tot n-au voie la aer. Doar doua treimi dintre oua scot pui ce vor trai. Resursele masculilor sint bine dramuite, iar deadline-ul, clar. Pot rezista un timp de. Daca mama nu vine, tatal isi lasa puiul in voia sortii, deoarece stie ca altfel nu mai are energie sa ajunga la ocean ca sa manince. Un mascul posteste astfel 115 zile. Cind vine mama, pleaca tatal. Daca e puternic, rezista pe drum si nu cade prada orcilor sau leoparzilor de mare din ocean, se va intoarce. Pentru ca pinguinii imperiali se recunosc dupa voce – chiar intr-un intreg concert, tatal isi va gasi cu siguranta puiul care vocifereaza. Interesant e ca si mama, cind se intoarce de la ocean si puiul e abia iesit din ou, se recunoaste cu acesta tot gratie sunetelor, chiar daca se vad pentru prima oara.

Autorul filmului, Luc Jacquet , nici nu e regizor, ci biolog, dar s-a achitat mai mult decit onorabil. Filmul are poveste, prin legea naturii, si are si personaje, cuplul de pinguini si copilul lor. Nefericit e insa comentariul – care uneori poetizeaza fara sa fi fost nevoie, poate din dorinta realizatorului de a nu face un film prea stiintific, el fiind de formatie stiintifica.

Din 120 de ore de material, filmul retine doar o ora si 25 de minute de dragoste si drama adevarate, care ne dau noua, oamenilor, o lectie.

Filmul e asemanator Ursului lui Jean-Jacques Annaud prin acuratetea subiectului, ca si prin respectul fata de personaj. Spunea regizorul-biolog intr-un interviu ca respectul a fost principalul lucru care a stat la baza filmarilor, pentru ca pinguinul imperial e dificil, in sensul ca uneori accepta omul, alteori nu. Filmul are si momente de umor, dar ce impresioneaza cel mai mult e ca o pasare atit de frumoasa (un fel de Apolodor, simpatic oricui), atit de bine echipata, are intiparita in gene datoria de a sfida moartea pentru a da viata. Filmul spune asta prin fiecare imagine. Aproape ca nu mai avea nevoie decit de un minim comentariu.