Never Let Me Go este un film elegant care poate deranja sau poate incanta. Pe cat de bine poate trezi melancolii, in aceeasi masura va anima deschiderea unor dezbateri in privinta umanintatii fiecaruia dintre noi, a certiudinilor si a iluziilor noastre ca indivizi.

Filmul are calitati science fiction limitate, redate intr-un ton futurist , evenimentele descrise fiind altminteri desfasurate in perioada anilor ’90 intr-o lume alternativa celei pe care o cunoastem. Este un mix de genuri proportionate, un portret al vietii si dragostei, o antiteza intre brutal si blandete. Drama romantica este impletita cu o poveste SF care va da fiori privitorului.

Pelicula lui Mark Romanek, cunoscut mai ales pentru munca sa de regizor de videoclipuri pentru artisti precum Michael Jackson, Madonna sau Red Hot Chili Peppers , este o adaptare a unui roman ce apartine mult aclamatului Kazuo Ishiguro (autor al clasicului “Ramasitele zilei”- roman de asemenea ecranizat). Mi-ar fi placut sa descopar povestea in filele cartii pentru ca astfel imaginea de ansamblu ar fi fost mult mai profunda, insa, recunosc, nu am citit romanul lui Ishiguro. Nu reclam autenticitatea povestii ecranizate, ba dimpotriva, daca ar fi sa dau crezare celor care au parcurs deja cartea, se pare ca scenariul urmeaza intocmai linia romanului, regizorul ramanand fidel acestuia.

Never Let Me Go vine ca o inspiratie in urma auditiei unei melodii care printre versuri reamintea  laitmotivul mai sus mentionat, o melodie ascultata de unul dintre personajele principale. In roman, spun unii, cantecul este exploatat si disecat, prezentat, uitat si regasit, in film, in schimb, melodia este doar o trecere pasiva la o secventa presarata initial cu replici fara insemnatate.

Ideea principala a filmului exploateaza prietenia asociata cu inocenta unor copii care devin ulterior adulti condamnati sa-si infrunte soarta teribila pentru care au fost conceputi, pregatirea lor prealabila constand tocmai in surpriza a ceea ce li s-a trasat. Cathy (Carey Mulligan), Tommy (Andrew Garfield) si Ruth (Keira Knightley) sunt pionii povestii, convietuiesc impreuna intr-un univers cu anomalii (ulterior vom afla in ce consta distopia). Isi petrec copilaria intr-un internat aparent idilic, se descopera si invata cum sa convietuiasca unul alaturi de celalalt. Le aflam rutina, ii cunoastem in naivitatea lor.

Inca de la o varsta frageda, cei trei se diferentiaza de ceilalti si se vor desprinde la varsta majoratului intr-un nou peisaj, constransi fiind sa descopere adevaratul destin ce le-a fost trasat deja. Au de ales: sa lupte si sa i se opuna, sa invete sa il accepte sau sa astepte sa se implineasca. Alegerea fiecaruia va avea repercursiuni involuntare asupra celuilat.

Subiectul este atat de ofertant, atat de diferit si poate va displacea in aceeasi masura in care va fi negat total de o mare parte din cei care il urmaresc.

Jocul actorilor este intens si participa cu fiecare replica si gest la conturarea unui film profund, care nu se recomanda oricui. O parere personala: Carey Mulligan o eclipseaza pe Keira, desi sunt sigura ca multi dintre cei care aleg sa il urmareasca au fost influentati de prezenta celei de-a doua in film. Ultima secventa din film, este de-a dreptul rascolitoare, insa este de departe preferata mea prin simplitatea si emotiile transmise in discursul rostit ce nu se vrea a fi moralizator sau dramatic, ci doar o concluzie realista valabila unanim tuturor.