Georges Feydeau a scris piesa Un fil a la patte la doua luni dupa ce se insurase, in 1890, poate de fericit ce era. In piesa e vorba despre niste barbati si niste femei care umbla fie unii dupa altii fie dupa bani, fara ca traiectoriile sa coincida. Lucette e curtata de mai multi barbati, dar il iubeste doar pe Edouard de Bois-d'Enghien, care n-are bani si care ar vrea sa se insoare cu o tanara bogata. Mama respectivei e indragostita de el. Toate personajele sunt aduse impreuna cu prilejul semnarii contractului de casatorie, moment in care mamaliga explodeaza si secretele sunt dezvaluite.

Cum cine are bani vrea sa cumpere dragoste, iar cine are dragoste are nevoie de bani, regizorul Michel Deville (cu veche experienta in bransa) si-a imaginat ca piesa lui Feydeau ar fi actuala la ora la care totul se vinde si se cumpara. Numai ca abordarea lui este cea mai prost inspirata cu putinta. Un fil a la patte nu are nimic dintr-un film decat faptul ca a fost filmat si ulterior montat.

Actorii sunt pusi sa joace ca pe scena, ca pentru ultimul spectator de la cucurigu, si toate gaselnitele sunt sortite succesului facil. Vodevilul "au pied de la lettre" nu mai tine azi , poate, nici intr-un cabaret, daramite pe ecran.

Filmul lui Deville - cu ciorapeii si alintaturile lui Emmanuelle Beart, cu popoul gol al lui Charles Berling, cu jocurile de rime ale lui Stanislas Merhar si uitaturile pe sub sprancene ale lui Dominique Blanc - ar fi fost amuzant, poate, pentru cinefilii anului 1900 sau pentru bastinasii africani care n-au mai vazut niciodata un film. Dar probabil ca si ei s-ar fi simtit jigniti si s-ar fi plictisit pana la sfarsit. Dar regizorul se pare ca a presimtit acest pericol, pentru ca din timp in timp, atunci cand dialogurile si goana eroilor dintr-un colt al decorului intr-altul tind sa oboseasca, strecoara pipaituri, umeri, sani, chiar si fundul lui Charles Berling si burtica-i un pic cam lasata.

Un fil a la patte e inutil si jigneste un iubitor al filmului.