"Ce n-a vazut Parisul!" era candva o expresie flamboiant-admirativa si "Arde Parisul!" o carte de mare succes. Acum: traim la televizor drama unei inadaptari sociale si consemnam rezervat-optimisti ca se vor gasi solutii pentru tot ce se consuma intr-un "oras mult iubit"- nu de Bucuresti este vorba, ci de Paris.

Nu avem cum sa nu fim atinsi de ce se petrece "acolo", cu toate ca traim "aici", la Bucuresti. Unde, printr-un cumul de eforturi, s-a desfasurat "Sarbatoarea filmului francez", in mai multe locatii, simultan cu si mai multe programe/ filme de toate felurile. Ne vom opri asupra lungmetrajului artistic "Pianista", o coproductie franco-austriaca, realizat in 2001 in regia lui Michael Haneke si avand pe generic doua nume de mare prestigiu actoricesc: si . Un film "tras" dupa romanul cu acelasi nume al scriitoarei austriece Elfriede Jelinek, care a si luat un pentru literatura, mai ales datorita succesului mondial al acestui roman.

Despre ce este vorba? Simplu, simplu de tot: despre batranete si imbatranire, despre sexualitate, violenta si insingurare. Nu este suficient? Cu suprademasura. Proiectia filmului la Bucuresti incepe cu multa vioiciune. Publicul vine, bine dispus, sa manance floricele, pungile pline ochi cu pop-corn ni s-au parut uriase, ca si paharele de plastic cu... cu bauturi racoritoare!, cam 30 de minute urmarim franturi bubuinde din diferite alte filme ce vor urma, in exclusivitate americane (si asta spune ceva), si apoi incepe, cuminte si mic burghez, filmul, cu o profesoara de pian ce traieste la Viena. Multa muzica in film, dar si un anume specific "Weltschmerz" care face faima literaturii de limba germana si drama tuturor de oriunde, dar mai ales in acest spatiu central-european. O profesoara de pian, "middle-aged", traieste alaturi de mama ei, octogenara, pisaloaga si posesiva, autoritara si putin ingaduitoare fata de personalitatea fiicei. Care nici foarte tanara nu mai este, nici viata personala nu prea mai are, traind incastrata in propria-i profesiune si in neputinta de a se elibera de cosmarul propriului corp. Muzica e prezenta ca un liant al unei drame de familie, in general, si individuale, in particular. Caci triunghiul se inchide prin aparitia unui tanar pianist care se indragosteste de "profa" lui. Banal si firesc daca am fi in Italia sau Rusia, dar suntem in Viena lui Freud, Egon Schiele si Schubert. Si daca refularile bine ascunse de doamna profesoara nu ar exploda la suprafata unei relatii amoroase greu de gestionat. Unde nu diferenta de varsta ar fi un impediment (de tipul "Aimes vous Brahms?", rezolvat elegant si vaporos , atat in romanul lui Francoise Sagan, dar si in filmul omonim, greu de uitat, cu Ingrid Bergman, si Yves Montand), ci tocmai o sexualitate reprimata multa vreme. Care se razbuna prin fantasmele pornografice traite intr-un subconstient iesit din matca. Drama nu este doar a profesoarei, ci si a mamei care n-a avut sensibilitatea si tactul de a-si proiecta in real afectiunea, dar si mult-mai-tanarului-pianist-elev-amorez care nu are forta/ rabdarea/ intelegerea/ sau ce anume? de a gasi o rezolvare pe "cale amiabila" a situatiei.

Un film cu probleme grave, de actualitate si eternitate, bine strunit de regizor prin detalii, tensiune artistica rezolvata de excelenta prestatie actoriceasca. Faptul ca dupa primul sfert de ora deja publicul a lasat deoparte mancatul de floricele spune totul. Sau cel putin asa ni s-a parut noua. Tanarul-pianist - jucat de un expresiv si nuantat actor: . Actritele, de nota zece, extraordinare! Cartea a aparut in romaneste la editura ieseana Polirom, tradusa de Nora Iuga. De citit cartea si de vazut filmul. Neaparat.