Odata si odata tot va trebui sa dezlegam misterul: cum se face ca mai toti regizorii de teatru englezi, in momentul in care evadeaza in cinematografie, fie ea si cea americana, sfideaza toate batranele si atat de inoperantele prejudecati despre diferentele asa-zis ireconciliabile dintre scena si ecran?

Ma intreb daca a dat cineva de ascunzatoarea teatrului in filmele lui Sam Mendes (American Beauty), Stephen Daldry (Billy Elliot), Richard Eyre (Iris), John Madden ( Shakespeare in Love ).

Cu cel din urma ne intalnim in aceste zile. I-a fost de ajuns ca, in Dovada (Proof) - ecranizare, de altfel, a unei piese de David Auburn, montata chiar de el, la Londra -, sa iasa cateva clipe dintre peretii unei camere, sa-si plaseze aparatul intr-o gradina acoperita de zapada, sa-i lase pe Gwyneth Paltrow si pe Anthony Hopkins aplecati asupra unui caiet plin cu formule, pentru a vedea cum pluteste prin aer acel punct inalt despre care am citit atatea: magicul loc in care matematica se intalneste cu poezia.

Nededata la ale algebrei sau geometriei, am crezut ca totul este literatura. Nu si acum, dupa ce am plecat de la film cu imaginea unui tata genial, impins la marginea nebuniei, explicandu-i fiicei sale, matematiciana si ea: „Fie X egal cu frigul...”, pentru a prefigura, halucinant, viitorul. Ecuatia unui batran cu mintile ratacite, desigur, dar ale carui prestigiu si demnitate le apara fata, gata sa-si sacrifice cariera, linistea, pentru a pastra secretul final al operei tatalui sau.

Dovada este unul dintre cele mai frumoase – aici chiar se potriveste cuvantul – filme despre dragostea filiala, despre sentimentele care nu au nevoie de rasplata imediata, chiar daca pretul este unul impovarator. Trebuie sa fie cumplit sa fii aruncat dintr-un univers neclintit in certitudinile sale, cum este cel al matematicii, intr-o lume care iti cere mereu dovezi ale unui gest sau altuia, justificari ale increderii, ale iubirii. Simtim asta din jocul uluitoarei Gwyneth Paltrow (imi masor cuvintele), incordata ca un arc, minata de intrebari nerostite: va mai putea trai pe cont propriu, dupa ce a transferat tatalui sau totul, inclusiv rezultatul propriilor cercetari? Va mai regasi, vreodata, putina seninatate din clipele in care „recita pe doua voci”, alaturi de parintele sau, „10 la cub plus 9 la cub, minus ...” ca pe o incantatoare poezie?

Nu stiu ce fac impartitorii de Globuri si de Oscaruri. Probabil ca, din cand in cand, mai adorm in front.